Beti

Nu se gandea. Pe cuvant ca nu se gandea niciodata. Orice tentativa de gand ii aducea in amintire trenul mortii, cadavre, drumul in camioane pana la Bucuresti, umilintele (moldoveanca proasta, jidanca), frica, o pocnitura mica in creier dupa care se facuse o secunda intuneric.
Sigur, creierul lucreaza in spate si totul mergea inainte. Actiunile ei, gandite sau nu, o duceau si o dauceu undeva si de undeva.
Mergea totul inainte.
Si era atat de frumoasa. Cred ca era una dintre cele mai frumoase femei din Bucuresti. In felul acela frantuzesc-oriental-blond. Ceva nemaipomenit.
Multa lume zicea ca e proasta. Dar daca a mers ceva ininte, a mers datorita ei. Instinctul, ereditatea, inteligenta nativa, tot ce nu se pierduse in acel poc, duceau o lume intreaga inainte.
Nu era proasta. Facea multe greseli, fiindca se dusese dracu o gramada de material. Avea rautati, avea pierderi de memorie, avea greseli grave de judecata si de comportament. Din cauza asta nu se vedeau eforturile depuse, lumea trecea cu vederea niste greutati pe care alesese sa le duca ea in locul altora.
Si eu am facut-o proasta. De sute de ori. Cand am primit palma aia, cu piatra de la inel care mi-a lasat o gaura in mandibula, palma data tarziu cand nu stia ce face, voia pur si simplu sa o las in pace, sa nu manance, sa nu ia medicamente, sa o las in pace sa moara, aia a adunat tot, pe aia am meritat-o.
O palma data unui strain, ma intelegi. Un strain care o spala, care o hranea, care o forta sa mearga, sa se imbrace, un strain care o forta sa gandeasca, mereu altul.
Si clipa in care a inchis ochii in bratele mele, am meritat-o.
Am meritat sa imi aduc aminte pentru totdeauna mirosul mortii, privirea mortii, si rusinea.
Rusinea, da.
Fiindca un minut inainte sa inchida ochii pentru totdeauna, ceva acolo a facut din nou poc. Si intr-un minut a trait o viata, privind in ochii mei.
Eu nu inteleg cum cineva poate sa creada ca, daca exista “profileri”, aia sunt intregi la cap. A fost suficient un minut in mintea altei persoane sa ma scoata o vreme de pe sine.
Sau poate o fi fiindca, again, mi-e foarte rusine.
Mda, cred ca o incalzeste maxim acum. Ce sa mai.

Asa ca mi se pare normal sa ne ferim sa ajungem in mintea altei persoane. Slava domnului, mananca destul ram efortul zilnic de a le pacali pe ale noastre.

Si la asta era ea buna, asta ar fi trebuit sa casc ochii si sa invat.
Eu, ca fraiera, m-am prins abia acum.