Vara sindrilelor

În vara unui 199… părul mi se aduna încă în fuioare blonde şi murdare la vîrfuri, pe care le văd în gînd cu atît mai ireale cînd îmi ating şepii negri şi zburliţi de acum. Îmi ştergeam mereu mîinile murdare de capetele cozilor, dintr-un obicei dobăndit pe cînd stăteam în poartă, la fotbal.
În vara aceea purtam un tricou alb cu o fetiţă cu codiţe, îl mai am şi acum şi probabil am să îl păstrez pentru totdeauna, este leagănul meu, cutia mea cu nisip, lopătelele mele şi castelele pe malul mării. Îl purtam sub o salopetă de blugi cu un mare buzunar la piept în care ţineam ţigări Snagov. Fumam rareori dar le foloseam ca să provoc poveşti: aveam nevoie să ascult ca să pot la rîndul meu povesti. În buzunarul acela mai erau zarurile şi odată au fost şi două sute de dolari.

De la ăia două sute de dolari a pornit toată istoria. Nici pînă în ziua de azi nu am reuşit să prind necaz pe anumite etnii sau naţionalităţi, deşi reprezentanţii unora au insistat cu determinare să mă aducă acolo. În vara aceea, precum şi în alte momente la fel de puţin cruciale ale vieţii mele, a fost vorba de fraţii noştri de peste Prut. E bine zis fraţii, am văzut eu prea bine sute de cazuri în care rudele de sînge îşi scot ochii şi pentru un bibelou cu balerina, dacă face vreun ban la tîrgul de vechituri nostalgic-optzeciste. Fraţii de peste Prut nu au sărit la bătaie, au aşteptat cîteva zile să sondeze terenul şi alte cîteva să ma prindă cu garda jos, adică singurică. Nu mai aveam eu două sute de dolari cum nu mai aveam douăzeci de mii de lei, şi o recentă acţiune a domnului B. mă lecuise de ideea de a produce o nouă sumă cu metodele care mi-i aduseseră pe ăştia pe cap. Fiind azi un cetăţean onest, respectabil şi cu frica legii, pot pomeni în treacăt că era vorba despre nişte rulmenţi, vreo 40, şi cîteva jocuri de barbut.

Aveam o lună la dispoziţie. La început mi s-a părut că pot avea şi un an, suma putea fi foarte bine două milioane, era imposibil de realizat. După o experienţă nefericită în comerţul cu casete audio, care mi-a redus timpul la trei săptămîni, mi-am căutat de treabă pe la gaterul lui nea Cornel. Acum pot să mărturisesc că vedeam gaterul ca pe o multinaţională, în mare nevoie de secretare şi traducători. În relitate, după multe scărpinături în barba de trei zile, Nea Cornel a decis să experimenteze irealul trimiţîndu-mă la pus şindrile. El îşi făcuse banii trăind jumătate de viaţă la stîna Dîmbovicioara, unde prietenia apropiată cu oile, caînii, cascada şi peştera pot deruta o judecată care în alte condiţii ar fi emis un plin de sensuri „cară-te în treaba ta”.

Aşa că mi-am petrecut vara pe acoperişuri în devenire, lovită în cap de soare, transpirînd în caniculă şi bătînd cu furie şindrile peste şindrile, prea lent pentru gustul unora căci insistam la fiecare rînd sa probez cu polobocul. Pînă mi l-au luat. N-a fost uşor. Mă umpleam de bani, căci în timpul liber mai ridicam şi garduri, inclusiv fundaţii de beton pentru acestea, dar începutul a fost greu. Glume peste rautăţi din partea colegilor de acoperiş, despre care nu pomeneam pentru că nu doream să dispar prin pădurile patriei. La urmă, cînd a fost să plec, că începea şcoala, mă împrietenisem atît de bine cu ei încăt chiar m-au salutat la plecare.