Sin titulo sin nombre

De ce nu pot sa prind nici un gand dintre milioanele care…?

Matrixul se scurge, doar ca am de gandit si culori, fiecare litera e colorata in variante infinite iar backgroundul de nori se schimba la fiecare miime de secunda. Oscilez intre a trai din amintiri si a le folosi la ceva, imi scapa printre degete felul in care fiecare experienta m-a format pana la a fi ce sunt acum: am unori impresia ca la fel de bine as fi fost si daca…
Si nimic nu se termina, nimic nu se termina niciodata pentru mine, ca sa ma mir: uite, am dus oarece la bun sfarsit. Probabil nu exista nici un sfarsit, la naiba, nu o sa stiu niciodata.

Fiindca e tare usor să inventezi, al naibii de uşor să creezi, uite, o gagică de la zero, să îi dai două-trei trăsături mai apăsate sau mai vagi, depinde ce vrei să îţi permiţi să faci cu ea pe parcursul cărţii. Poate vrei să se se trezească undeva la mijlocul celor 150 de pagini că a devenit brusc interesată în număratul nervurilor din frunze şi de după-amieze de vară petrecute întinsă pe iarbă în parc, deşi a fost pînă atunci ofiţer de credite şi conducea un Clio, luat în leasing.

E al dracu de uşor iar celor care îşi închipuie că nu sunt în stare le lipseşte doar exerciţiul. Pe lîngă ofiţereasa de credite aş putea petici un artist, unul cu liceul neterminat dar cu maini de aur, un sculptor care în timpul liber cîntă la balalică îngereşte. Sora lui, o oarbă trăită cu tatăl vitreg la Paris, e prima nevăzătoare care a primit o bursă Fulbright şi pot face şi un mic joculeţ de cuvinte insistînd că a văzut lumea cu programul Erasmus. Pot structura, aruncînd într-un plan paralel un producător de la o televiziune de ştiri, obsedat de rating şi de frica că va fi prins că provoacă accidente pentru a avea apoi exclusivitate asupra lor. L-aş putea diseca prin prisma pasiunii lui pentru liniile de cod si pentru spoof-urile cu pisici maltrate. I-aş putea lega pe toţi prin viziunea lor asupra Foişorului de Foc, împărţit în laturi cardinale asociate fiecaruia, aş putea cîştiga şi vreun nenorocit de premiu.

Nu-i greu prietene, adu-mi ţigări şi cola şi masează-mi încheietura obosită şi îţi inventez vieţi şi legături al căror sens nu va exista niciodată, nici măcar pentru orgoliul meu. Cu poveştile astea epuizam pauza de masă de la grădiniţă şi mî trezeam pedepsită că nu îmi terminam sandvişul. La ce bun, cînd atătea vieţi care m-au atins, uşoare ca fulgul dar concrete şi pline de măduvă, atîtea vieţi îşi scurg picăturile la picioarele mele? La ce bun, cînd nu-mi ajung ore să disec un gînd născut, maturizat şi mort într-o miime de secundă?La ce bun cînd aproape e durerea, aproape sunt carnea şi sîngele?