Sunt altcineva

De la an la an, e adevarat. am stat sa ma gandesc daca e rau ca sunt acum alta persona, nu stiu. Sunt pe alt drum, asa e clar. Sunt linistita. Gandesc la fel de mult, dar poate cu mai mult folos. Nu mai am timp sa ma refugiez in nici o filozofie. Nu mai indur emotiile complicate, dar le-am descoperit pe cele simple.

Asta era. Sunt un om mai simplu si linistit. Un om cu o fata pentru public si una pentru oglinda. Care a hotarat exact cat vinde din el si cat e doar al lui.

Daca cineva se pacaleste, vor fi ceilalti.

Da, sunt altcineva, si cu totul altcineva decta credeti.

Douamiiosutanouazeci de zile

Douamiiosutanouazeci de zile au trecut, cincizecisidouademiicincisutesaizeci de ore si treimilioaneosutecincizecisitreidemiisasesute de secunde de atunci. Sau au trecut doar cativa ani si cifrele astea nu sunt corecte. Au trecut oricum peste doua mii de dimineti innorate sau insorite, o mie de zile de fericire si o mie de tristete, sase sute de zile bune si treizeci de zile la pat, o suta de nopti despre care nu-si aminteste nimic si patru despre care nu vreau sa-si aminteasca.
Doua sute de nopti a caror amintire il face sa zambeasca. Cincisute de ore cu creierul blocat, patruzecidemii cu mintea limpede. Douamii de zile de greseli in fiecare zi, douamii de zile de fapte bune, o mie de zile de fapte rele. Toate astea fiindca acum douamiiosutanouazeci de zile a hotarat ca durerea de a fi trait alte spatemiipatrusuteoptzecisidoua de zile nu este suficienta ca sa isi piarda speranta. O clipa.

Si atunci, fiindca nu poate plange, in clipele acelea se imputineaza gesturile frumoase, dispare frumusetea, stransa bine in masca incruntata/melancolica.
Treceau masini, treceau oameni.
Vezi, inima ii e facuta bucatele si nu se poate abtine.
Trebuie ca toate lucrurile acelea faramitate dinauntru sa se poata aduna si lipi cumva la loc. Trebuie.
Na vida so resta seguir, um risco, um passo, um gesto, um rio afora.

Daiana heart Carol

Ar fi o gramada de scris, dar aveam notate doar trei idei si ma incearca o leneee…

Despre presiunea pshiholgica din relatia Daianei cu Carol, despre cum au imbatranit amandoi imens intr-un timp foarte scurt, chiar inainte sa se cunoasca…Cum “viata e greu” cand ai peste 35 de ani…
Despre cum Carol a crezut ca ar vrea sa isi imparta viata cu cineva dar de fapt are nevoie sa fie singur si de fapt Carol e casatorit cu altcineva, dar Daiana nu stie…
Despre Daiana care crede ca nu mai poate iubi si careia i-a secat imaginatia. Despre Daiana care nu stie ca il iubeste pe Carol. Daiana care il iubeste pe Carol.
Despre Daiana care a cunoscut un baiat mult mai tanar decat ea, foarte scurt si fugitiv, un baiat negru-negru, care dintr-o glumita s-a oferit sa o conduca acasa, cu masina, iar ea si-a dat seama ca…
Ca era in trening, avea parul rar si blond prins la spate cu un elastic de bani, era nemachiata, cu radacinile crescute, nepensata si dumnezeu mai stie ce…asa cum ii sta bine unei femei care are o relatie cu Carol, un barbat casatorit, desi ea nu stie asta…
Zic, Daiana si-a dat seama ca exista pe lumea asta, ea insasi exista si e o persoana, o persoana vie si pe care o observa si ceilalti, deoarece se misca printre ei…
Intr-o zi pe Daiana a invitat-o baiatul cel negru intr-o excursie (hah) si Daiana s-a intors din drum si nu s-a mai dus fiindca-l iubeste mult pe Carol.
Restul nu prea mai conteaza, zice ea. Asta e, cica.

Dame tranquilidad y te doy mi vida[...]Por que estas cansada de caminar tanto.

* dupa o idee de altcineva + o conversatie cu Daiana.

Un catel mic

Ultima scandura, ultimul metru de gard ridicat. Scuipa din gura cuiele, lingandu-si buzele sa mai simta putin gustul de fier.
In urma lui, tranti poarta. Poarta! Avea o poarta, la o casa. A lui. Casa, casa lui. O camera din chirpici, o bucatarie de vara, si o buda in fundul curtii, dincolo de livada.
Un acoperis din carton, gaurit pe alocuri, si ce daca?! avea gard, avea poarta. La adapostul lor amesteca balegarul cu pamant, amesteca varul cu apa, in galeti, la adapostul lor petici acoperisul cu alte bucati de carton, prinse cu lamele de lemn.
Casa lui, poarta lui, butelia si plita lui, masa lui, scaunul lui. Daca ar fi putut sa construiasca el singur butelia, sa extraga el gazul, sa produca el curentul electric cu mainile proprii, ar fi fost cu atat mai bine.
Prinse gaina si se aseza cu ea in brate pe buturuga copacului ce se prabusise intr-o furtuna, pe cand avea el patru ani. O mangaia pe cap, ii multumea, o necajea pana cand bietul animal fugi, enervat, in cotet. cauta din ochi pisica, era refugiata in siguranta, pe acoperis.
Si-ar fi dorit si un caine, dar ce sa manance cainele…cu pisica se descurca, cu un ou-doua si paine…Ce manca si el. Ar fi vrut sa mai mangaie gaina, dar nu mai fu chip sa puna mana pe ea.
Gardul lui, poarta lui.
Se apuca din nou de munca. Il dureau ochii, dar nu scapa nici un detaliu al micilor statuete. Maine o sa aiba bani. Maine va cumpara carne de mici si mei pentru gaina si va da o mare petrece la care ar invita si un caine.
Mai facu cateva calcule. Nu-i trebuiau atatea oua lui. Ar trebui sa-i fie mai putin lene sa faca ciorba de stevie.
Da, carne de mici, gratar, si un caine, un catel mic, care mananca mai putin, ca pana mai creste, se descurca el.

Beti

Nu se gandea. Pe cuvant ca nu se gandea niciodata. Orice tentativa de gand ii aducea in amintire trenul mortii, cadavre, drumul in camioane pana la Bucuresti, umilintele (moldoveanca proasta, jidanca), frica, o pocnitura mica in creier dupa care se facuse o secunda intuneric.
Sigur, creierul lucreaza in spate si totul mergea inainte. Actiunile ei, gandite sau nu, o duceau si o dauceu undeva si de undeva.
Mergea totul inainte.
Si era atat de frumoasa. Cred ca era una dintre cele mai frumoase femei din Bucuresti. In felul acela frantuzesc-oriental-blond. Ceva nemaipomenit.
Multa lume zicea ca e proasta. Dar daca a mers ceva ininte, a mers datorita ei. Instinctul, ereditatea, inteligenta nativa, tot ce nu se pierduse in acel poc, duceau o lume intreaga inainte.
Nu era proasta. Facea multe greseli, fiindca se dusese dracu o gramada de material. Avea rautati, avea pierderi de memorie, avea greseli grave de judecata si de comportament. Din cauza asta nu se vedeau eforturile depuse, lumea trecea cu vederea niste greutati pe care alesese sa le duca ea in locul altora.
Si eu am facut-o proasta. De sute de ori. Cand am primit palma aia, cu piatra de la inel care mi-a lasat o gaura in mandibula, palma data tarziu cand nu stia ce face, voia pur si simplu sa o las in pace, sa nu manance, sa nu ia medicamente, sa o las in pace sa moara, aia a adunat tot, pe aia am meritat-o.
O palma data unui strain, ma intelegi. Un strain care o spala, care o hranea, care o forta sa mearga, sa se imbrace, un strain care o forta sa gandeasca, mereu altul.
Si clipa in care a inchis ochii in bratele mele, am meritat-o.
Am meritat sa imi aduc aminte pentru totdeauna mirosul mortii, privirea mortii, si rusinea.
Rusinea, da.
Fiindca un minut inainte sa inchida ochii pentru totdeauna, ceva acolo a facut din nou poc. Si intr-un minut a trait o viata, privind in ochii mei.
Eu nu inteleg cum cineva poate sa creada ca, daca exista “profileri”, aia sunt intregi la cap. A fost suficient un minut in mintea altei persoane sa ma scoata o vreme de pe sine.
Sau poate o fi fiindca, again, mi-e foarte rusine.
Mda, cred ca o incalzeste maxim acum. Ce sa mai.

Asa ca mi se pare normal sa ne ferim sa ajungem in mintea altei persoane. Slava domnului, mananca destul ram efortul zilnic de a le pacali pe ale noastre.

Si la asta era ea buna, asta ar fi trebuit sa casc ochii si sa invat.
Eu, ca fraiera, m-am prins abia acum.

Acoperis. Optional, pisici.

Trei varfuri de crengute, pline de frunze groase, verde inchis, depasesc acoperisul de tabla. Tabla e gri, iar streasina se sprijina pe cateva contravantuiri de lemn brun-intunecat. In colt, burlanul porneste sa coboare dar se impiedica. E gaurit, iar apa scursa din el a mancat tencuiala si un pic din caramida.

Deasupra crengilor, cerul e albastru, cu o farama de norisor, si luminat din plin de soare.

Alt acoperis, in alta lume, era acoperit cu carton. In dreapta lui se inalta podul altei constructii. Usa era din scanduri, mica si prinsa cu lacat. Pe acoperis te urcai pe o scara din fier, sprijinita de streasina. Acolo era mereu soare, privelistea catre gutui sau orice alt copac din lume iti doreai ( gutuiul e totusi un pom).

Acolo sus as vrea sa fiu, pe orice acoperis cu acces la crengi inverzite, liniste si soare. Dar acoperisuri au ramas putine pe lume, si de fapt, pe lume nu mai exista nici o scara.

Un pas inapoi

Billy traversa Strada 52 către Delmonico. În localul de pe vremea lui Fitzgerald ( şi Zelda ) îl aştepta Cathy. Ar fi vrut să păţească ceva care să îl oprească din drum, sã se întâmple ceva grav, să îl calce o maşină sau aşa ceva, altă scuză nu mai exista. De data asta trebuia să se întâmple. Pe când trecea pe strada aproape pustie, Billy îşi amintea toate celelalte dăţi în care traversase un bulevard, o stradă sau un parc, de câte ori urcase un munte, sau trecuse un râu ca să o întâlnească pe Cathy. Cathy, frumoasă, Cathy cu părul blond, aproape alb, strălucind în soare, Cathy veselă, aşteptându-l cu plăcintă de mere, Cathy supărată, străpungându-l cu cuţitul de pâine, pe care îl ştergea apoi de şorţ cu o mişcare nepăsătoare.
Oricum, nu mai e cale de întoarcere, îşi spuse el şi grăbi pasul. Ploua cu picături mari, neobişnuite în oraşul acesta în care totul murea în aer. Chiar începea să se întrebe cum de apa mai ajungea să atingă pământul. La semafor îl aşteptau vechile lui prietene : minciuna, ura, trădarea, crima, şi , mai rea decât toate, dragostea cea rânjită, caricatura unei Cathy bătrâne. Ştiau cu toatele ce vrea să facă şi se strânseseră în jurul lui, să îl petreacă, să îl batjocorească sau să îl încurajeze, cum o făcuseră de-a lungul întregii sale vieţi. Fiecare îl întreba ceva, fiecare îi amintea o întâmplare veche. Îţi aminteşti, spunea minciuna, de câte ori am fost noi iubiţi, de câte ori am fost singurul tău liman ? Da, da, râdea şi trădarea, am fost şi eu atunci cu voi, îţi aminteşti de Connie, de Sylvia, îţi aminteşti de Mary şi de Morris ? Crima nu vorbea, dar păşea exact cu pasul lui şi îl privea în ochi. Nu spunea nimic, dar Billy îşi amintea. De Cathy râzând la braţ cu Sylvia, sărutându-l într-o seară pe Morris pe obraz, îşi amintea totul. Iar deasupra lui, hohotind, zbura dragostea care se distra cel mai tare. Crima făcu o plecăciune şi dispăru, iar Billy strigă după ea „ nu pot să o fac singur”. Mai târziu, când ajunse pe bordura din faţa lui Delmonico, dragostea i se aşeză înainte cu figura cea îmbătrânită şi schimonosită a lui Cathy, care ţinea în braţe sufletul lui. Nu mai avea nevoie de nici o scuză. Atunci făcu Billy un pas înapoi.

De fotografiis

Aveam treisprezece ani, 1,65 şi 40 de kilograme.

Aveam părul lung, blond închis, şi tocmai terminasem cel mai bun sezon la patinaj. Aveam corigenţă la matematică şi la fizică şi numai zece la română şi literatură universală.
Când mergeam la şcoală, îmi petreceam orele şi pauzele citind. Băieţii de vârsta mea nu existau, iar ceilalţi erau un fel de jucarii drăguţe dar repede plictisitoare. Prietene îmi dădeam seama de pe atunci că nu pot avea, aveam însă motivaţia si energia de a mă preface.

Într-o zi, pe cand stăteam in colţul meu din biliard şi urmăream cum Vicenţiu, managerul, greşea o factură,
cineva mi-a bagat sub ochi o fotografie. Era cel mai reuşit instantaneu (dpdv fotografic), cu o încadrare extraordinară, în acelasi timp corectă si îndrazneaţă, un semiplan american cu…mine. Focusul era pe figura mea, odihnindu-se pe braţul care se sprijinea în tac, cu paharul aşezat pe marginea mesei de biliard.

Alb-negru.

M-a captivat atât de mult încât pentru x vreme nici nu am avut curiozitatea să privesc persoana care se aşezase lângă mine. Lăsând la o parte momentul, incadratura, inspiratia, nu îmi doream decât să pot fotografia şi eu cândva aşa.

Alberto Sanfrancisco, băiatul unui petrolist irlandez care trăia în State şi al unei arhitecte românce (culmea, pe ea o chema Sanfrancisco).
S-a retras în anul trei de la Academia De Arte din Roma. A trăit un an în Republica Dominicana, unde a fotografiat TOT.
Peisajele nu erau punctul lui forte, dar câţiva ani am avut in casa un afiş făcut după o fotografie a lui cu COPACUL din Rep.Domincana, şi în continuare îmi vine să mă duc să îl caut, să mă conving dacă aşa ceva există sau era doar geniul viziunii lui Alberto transferat miraculos pe film. Alberto. A stat şase luni în închisoare la Paris pentru posesie de droguri, cantitate suficientă pentru acuzaţia de trafic. Eu una nu l-am văzut niciodată drogându-se şi nu l-am auzit vorbind despre aşa ceva. În România avea un studio foto unde făcea portofolii, fotografie de modă şi mai ales reclame pentru firme din Bulgaria. Din cauza lui Alberto, pe pasta de dinţi Astera apar până în ziua de azi lopeţile mele.

Insistenţa lui de a descoperi în mine mereu cate o personalitate nouă si frumuseţe m-au facut sa ajung in paginile a tot felul de publicatii underground din Europa de Est. Cea mai mare surpriză a mea rămâne Albania, care are o viata subculturală incredibilă. Adevărul este că până în ziua de azi am undeva o senzaţie vagă că Albania nici nu există. Alberto, care mi-a demonstrat cu fotografiile lui că atât mizeria cât şi frumuseţea interioară răzbat în afară pentru cei care au ochi să le vadă, si că oamenii aceia care văd sunt întotdeauna singurii pe care merită sa îi ai alături.

Nu stiu ce a facut şi de ce a trebuit să plece, desigur, ştiam că dispare cu săptămânile fiindcă uneori, ajungand pe la studio,ma mai intalneam cu proprietarul care venea dupa chirie, a nustiucata oara.
In timpul ăsta, Ana, prietena lui, nu făcea decât să fumeze si să plângă, privindu-şi fotografiile de pe pereţi, jurând ca asta e ultima oară când îl aşteaptă. Şi a venit într-adevăr şi ultima oară când l-a aşteptat, dar nu fiindcă a vrut ea aşa.

Ultimele veşti despre Alberto datează de când împlineam 20 de ani şi mama lui m-a sunat de la Roma sa îmi transmită “la multi ani” din partea lui si să mă anunţe că mi-a trimis fotografiile prin poşta. Nu le-am primit niciodată.

La ora aceea Alberto lucra cu tatăl lui la New York, dar văd uneori, pe unele site-uri cu fotografii, mai ales din concerte, care nu pot fi făcute decât de el.

Atât pentru azi din cartierul cu bălţi de sânge

Vara sindrilelor

În vara unui 199… părul mi se aduna încă în fuioare blonde şi murdare la vîrfuri, pe care le văd în gînd cu atît mai ireale cînd îmi ating şepii negri şi zburliţi de acum. Îmi ştergeam mereu mîinile murdare de capetele cozilor, dintr-un obicei dobăndit pe cînd stăteam în poartă, la fotbal.
În vara aceea purtam un tricou alb cu o fetiţă cu codiţe, îl mai am şi acum şi probabil am să îl păstrez pentru totdeauna, este leagănul meu, cutia mea cu nisip, lopătelele mele şi castelele pe malul mării. Îl purtam sub o salopetă de blugi cu un mare buzunar la piept în care ţineam ţigări Snagov. Fumam rareori dar le foloseam ca să provoc poveşti: aveam nevoie să ascult ca să pot la rîndul meu povesti. În buzunarul acela mai erau zarurile şi odată au fost şi două sute de dolari.

De la ăia două sute de dolari a pornit toată istoria. Nici pînă în ziua de azi nu am reuşit să prind necaz pe anumite etnii sau naţionalităţi, deşi reprezentanţii unora au insistat cu determinare să mă aducă acolo. În vara aceea, precum şi în alte momente la fel de puţin cruciale ale vieţii mele, a fost vorba de fraţii noştri de peste Prut. E bine zis fraţii, am văzut eu prea bine sute de cazuri în care rudele de sînge îşi scot ochii şi pentru un bibelou cu balerina, dacă face vreun ban la tîrgul de vechituri nostalgic-optzeciste. Fraţii de peste Prut nu au sărit la bătaie, au aşteptat cîteva zile să sondeze terenul şi alte cîteva să ma prindă cu garda jos, adică singurică. Nu mai aveam eu două sute de dolari cum nu mai aveam douăzeci de mii de lei, şi o recentă acţiune a domnului B. mă lecuise de ideea de a produce o nouă sumă cu metodele care mi-i aduseseră pe ăştia pe cap. Fiind azi un cetăţean onest, respectabil şi cu frica legii, pot pomeni în treacăt că era vorba despre nişte rulmenţi, vreo 40, şi cîteva jocuri de barbut.

Aveam o lună la dispoziţie. La început mi s-a părut că pot avea şi un an, suma putea fi foarte bine două milioane, era imposibil de realizat. După o experienţă nefericită în comerţul cu casete audio, care mi-a redus timpul la trei săptămîni, mi-am căutat de treabă pe la gaterul lui nea Cornel. Acum pot să mărturisesc că vedeam gaterul ca pe o multinaţională, în mare nevoie de secretare şi traducători. În relitate, după multe scărpinături în barba de trei zile, Nea Cornel a decis să experimenteze irealul trimiţîndu-mă la pus şindrile. El îşi făcuse banii trăind jumătate de viaţă la stîna Dîmbovicioara, unde prietenia apropiată cu oile, caînii, cascada şi peştera pot deruta o judecată care în alte condiţii ar fi emis un plin de sensuri „cară-te în treaba ta”.

Aşa că mi-am petrecut vara pe acoperişuri în devenire, lovită în cap de soare, transpirînd în caniculă şi bătînd cu furie şindrile peste şindrile, prea lent pentru gustul unora căci insistam la fiecare rînd sa probez cu polobocul. Pînă mi l-au luat. N-a fost uşor. Mă umpleam de bani, căci în timpul liber mai ridicam şi garduri, inclusiv fundaţii de beton pentru acestea, dar începutul a fost greu. Glume peste rautăţi din partea colegilor de acoperiş, despre care nu pomeneam pentru că nu doream să dispar prin pădurile patriei. La urmă, cînd a fost să plec, că începea şcoala, mă împrietenisem atît de bine cu ei încăt chiar m-au salutat la plecare.

Sin titulo sin nombre

De ce nu pot sa prind nici un gand dintre milioanele care…?

Matrixul se scurge, doar ca am de gandit si culori, fiecare litera e colorata in variante infinite iar backgroundul de nori se schimba la fiecare miime de secunda. Oscilez intre a trai din amintiri si a le folosi la ceva, imi scapa printre degete felul in care fiecare experienta m-a format pana la a fi ce sunt acum: am unori impresia ca la fel de bine as fi fost si daca…
Si nimic nu se termina, nimic nu se termina niciodata pentru mine, ca sa ma mir: uite, am dus oarece la bun sfarsit. Probabil nu exista nici un sfarsit, la naiba, nu o sa stiu niciodata.

Fiindca e tare usor să inventezi, al naibii de uşor să creezi, uite, o gagică de la zero, să îi dai două-trei trăsături mai apăsate sau mai vagi, depinde ce vrei să îţi permiţi să faci cu ea pe parcursul cărţii. Poate vrei să se se trezească undeva la mijlocul celor 150 de pagini că a devenit brusc interesată în număratul nervurilor din frunze şi de după-amieze de vară petrecute întinsă pe iarbă în parc, deşi a fost pînă atunci ofiţer de credite şi conducea un Clio, luat în leasing.

E al dracu de uşor iar celor care îşi închipuie că nu sunt în stare le lipseşte doar exerciţiul. Pe lîngă ofiţereasa de credite aş putea petici un artist, unul cu liceul neterminat dar cu maini de aur, un sculptor care în timpul liber cîntă la balalică îngereşte. Sora lui, o oarbă trăită cu tatăl vitreg la Paris, e prima nevăzătoare care a primit o bursă Fulbright şi pot face şi un mic joculeţ de cuvinte insistînd că a văzut lumea cu programul Erasmus. Pot structura, aruncînd într-un plan paralel un producător de la o televiziune de ştiri, obsedat de rating şi de frica că va fi prins că provoacă accidente pentru a avea apoi exclusivitate asupra lor. L-aş putea diseca prin prisma pasiunii lui pentru liniile de cod si pentru spoof-urile cu pisici maltrate. I-aş putea lega pe toţi prin viziunea lor asupra Foişorului de Foc, împărţit în laturi cardinale asociate fiecaruia, aş putea cîştiga şi vreun nenorocit de premiu.

Nu-i greu prietene, adu-mi ţigări şi cola şi masează-mi încheietura obosită şi îţi inventez vieţi şi legături al căror sens nu va exista niciodată, nici măcar pentru orgoliul meu. Cu poveştile astea epuizam pauza de masă de la grădiniţă şi mî trezeam pedepsită că nu îmi terminam sandvişul. La ce bun, cînd atătea vieţi care m-au atins, uşoare ca fulgul dar concrete şi pline de măduvă, atîtea vieţi îşi scurg picăturile la picioarele mele? La ce bun, cînd nu-mi ajung ore să disec un gînd născut, maturizat şi mort într-o miime de secundă?La ce bun cînd aproape e durerea, aproape sunt carnea şi sîngele?